Aventura-n Apuseni

A trecut ceva timp de la Aventura în Apuseni și cu fiecare zi devine tot mai dificil să îmi amintesc detalii, nume de sate sau locații prin care am trecut. Însă nu asta e oricum motivul pentru care m-am pus pe scris despre aventură. Ci vreau să vă spun cum am privit eu această expediție și ce am învățat din ea. Totuși, pentru detalii mai tehnice legate de traseu și ore și ce am făcut, avem o pagina de facebook dedicată – Aventură’n Apuseni.

Aventura-n Apuseni
La plecare din Cluj, Piața Unirii

Povestea aventurii a început când lui Yeti i-a venit această idee nebună de a pleca într-o super aventură de la Cluj la Alba cu seniorii. Ideea a prins, însă a rămas tot la stadiul de idee poate aproape un an de zile, când am decis că ar trebui să o facem – să plecăm oricum. Ni s-au alăturat încă 2 oameni entuziaști și ne-am pus pe treabă. Traseu, bagaj, plan de alimentare, semnal, pagina de facebook pentru ”fani”. All checked înainte de plecare. Într-un fel sau altul.

Am plecat din Cluj cu emoții. Știam ce mă așteaptă – adică 5 zile de mers, campare la hamac și porțiuni cunoscute de traseu – însă nu mi-am imaginat că poate fi așa. Am plecat din Cluj miercuri dupămasă, din Piața Unirii, unde am primit susțineri și încurajări de la prietenii noștri. Tot atunci am primit și un carnețel pentru idei, de notat momente și trăiri, carnețel pe care îl folosesc chiar și acum pentru tot felul de aventuri.

Am plecat din Cluj cu întârziere și cu rucsaci poate prea grei în spate. o bună parte pe asfalt, o parte prin pădure, am reușit să urcăm pe traseu în aproximativ 3 ore jumătate.

miercuri ziua 1. Cluj Napoca – Sălicea

O mare parte din ce am scris face referire la urcatul și coborâtul de pe traseu. E bine că nu vă dau să citiți ce am scris. Nu e chiar așa de grav cum scrie acolo. Prima zi a fost defapt de jumătate, o jumătate în care am ieșit din oraș și ne-am îndreptat către păduri, sate și priveliști minunate. Îmi amintesc și acum apusul de soare și pădurea de care mă plângeam că e în pantă – era nimic pe lângă ce a urmat. Seara ni s-a alăturat și Miha, și astfel gașca a fost completă. Din păcate însă, efortul din prima dupămasă, rucsacul greu și starea mea fizică și de spirit nu au fost în cantitățile potrivite. Am început încă de seara să mă plâng de dureri de picioare, cum nu am avut niciodată. Dimineața am crezut că sunt mai bine, că un somn odihnitor avea să îmi facă bine – din pacate nu a fost așa.

Aventura-n Apuseni
Undeva pe traseu cu siguranță după o urcare

Ziua a 2-a a fost cea mai obositoare dintre toate pentru mine. Am simtit cum mă lasă picioarele, cu fiecare oprire puteam să jur că nu voi mai putea porni de pe loc. De la un moment dat am evitat să mă mai pun jos. Am încercat să alin durerea cu un antinflamator, cu diverse creme pentru crampe musculare, nimic nu a funcționat.

Dureri de picioare. Aș fi vrut să plâng, dar îmi era prea greu. 80% din timp mă gândeam când aș putea renunța și să plec acasă. … I am still here

Noaptea a adus cu ea un milion de stele. Hamacul pus în pădure sub cerul înstelat, fără prelată și pe o pantă super înclinată (rucsacul meu era prins de copac să nu alunece). Încerc să îmi amintesc mai multe despre această zi, dar din păcate nu pot. Îmi amintesc priveliști și momente, însă cel mai mult îmi amintesc cum mă gândeam să renunț, să plec acasă. Mă întrebam de ce mă dor picioarele, ce am făcut greșit și cum pot să fac să fie mai bine. E de precizat însă că bețele din dotare și-au făcut datoria, m-au ajutat enorm în păstrarea echilibrului.

Aventura-n ApuseniVineri, în a 3-a zi am plecat către Sălciua. O zi pe care chiar și atunci am considerat-o cea mai dificilă dintre toate. Am urcat la Scărița Belioara, loc pe care nu am reușit să îl vizitez când am făcut camp în zonă. Priveliști minunate, amintiri din camp, zâmbete și semnal la telefon. Am urcat chiar și la Coșul Boului, urcare pe care o regret chiar și în acest moment. O urcare nesimțită pentru o priveliște fantastică, ce e drept. Am renunțat însă să urc până sus de tot, am preferat să îmi conserv energia pentru ce avea să urmeze. Încă era zi afară, și planul era să ajungem departe.

Partea bună e că nu mă mai dor picioarele, așa de tare. Partea proastă e că mergem destul de încet și nu suntem unde ne-am propus să fim. Dar ca să aibă grijă de noi, Fam Mihălțan a venit în cel mai bun moment posibil pentru a ne ridica moralul

Eram la jumătatea aventurii noastre. Oboseala deja începea să se simtă în fiecare dintre noi. Înaintam destul de încet, încercam să ne bucurăm de tot ce ne înconjura și să nu exagerăm din nici un punct de vedere. Deja existau oricum presupuneri mai mult sau mai puțin publice între noi că nu vom ajunge la Alba. În această seară am ajuns însă la Poșaga. Ne-am oprit la un magazin ascuns în sat, ne-am alimentat cu chestii dulci și o bere bine meritată. Prietenii noștri de la Alba ne-au făcut însă cea mai frumoasă surpriză atunci când au venit în vizită.

Întotdeauna jumătatea traseului e cea mai dificilă. Ești obosit, rucsacul e parte din tine, dar e în continuare greu, te dor toate și știi că încă mai ai de mers. Venirea celor 3 eroi a fost un bust de energie, cel puțin pentru mine. Până ne-am instalat hamacele și prelatele în mica pădurice, ei au făcut focul și au încălzit pizza. Ce să îți dorești mai mult de atât? Am început să le povestim tot ce se întâmplase până atunci. Deabia ne dădeam rând. Fiecare dintre noi avea atât de multe de împărtășit. Am ciocnit o bere, am mâncat mult prea bine și am mai renuntat la lucrurile pe care le-am considerat inutile la noi. În acea seară am plecat fericită la culcare.

Aventura-n ApuseniDimineața mi-a adus zâmbetul, mă simțeam mult mai bine. Însă știam ce urmează. Am trecut dealul către Sălciua și am primit vestea șoc. Paula avea să ne părăsească. Motivele ei erau bine întemeiate și o înțelegeam și atunci și acum, perfect, însă mi-a părut rău că pleacă. Ziua asta a fost însă interesantă. Ajunși în Sălciua s-a lăsat cu ploaie, ne-am despărțit la un moment dat, nu mai avea semnal la telefon și nu știam exact unii de ceilalți. Ne-am regăsit într-un final, la ieșire din sat, și pe o ploaie mocănească ne-am oprit la o pensiune – a urmat evident o mâncare delicioasă și o serie de încărcat de telefoane. Am pornit doar după ce ploaia a stat, către următoarea noastră destinație – Huda lu’ Papară. O urcare anevoioasă care a durat o veșnicie. Îl vedeam pe Yeti cum urcă cu ultimele puteri către vârf, iar eu mă străduiam să mai fac încă un pas, și apoi încă unul…

img_20160723_202643
That awesome view I will never forget

Priveliștea însă a meritat tot efortul. Ne-am bucurat o vreme de ea, am strâns căței în jurul nostru și am mâncat un fruct pentru energie. Și pe lângă toate astea.. am văzut apusul. Am reușit cumva să ajungem într-un sat semi-părăsit, cu propunerea de a campa oriunde atunci când ceasul bate 10 jumătate. Într-un fel de centrul satului, la lumina unui bec stradal s-au strâns câinii în jurul nostru (asta și pentru că aveam și noi un cățel cu noi, cules de pe drum). A venit un tip la noi, și dintr-o poveste în alta ne-a oferit cazare în grădina din spatele casei. Eu m-am bucurat să știu că ne oprim undeva, că suntem în siguranță pentru încă o noapte. Două lucruri m-au marcat în noaptea asta: am dormit pentru prima dată cu un cățel lângă mine, pe izoprenul meu, încercând să mă cuibăresc lângă el să nu îl trezesc și aprecierea pe care am încercat să le-o arătăm gazdelor noastre pentru că ne-au primit la ei.

Duminică deja știam că nu mai avem șanse să ajungem la oraș. După un vot simplu, am decis că e timpul să îi arătăm Mihaelei Cheile Râmețului. Zis și făcut. O urcare în sat matinală înainte de cafea, o coborâre înteresantă prin iarba plină de rouă, o potecă care duce spre sate uitate de lume și într-un final, îndrăgitele chei – unde mă simt ca acasă. Deja lucrurile se simțeau ca normale, ca o altă ieșire de weekend. Traseul din Chei plin de oameni, copii și doamne în saboți. Mă așteptam în fiecare moment ca cineva să cadă, să de lovească sau să se întâmple ceva. Noi eram însă cu rucsaci mari, și nu era ușor pe lanțuri. Yeti s-a sacrificat și a luat-o prin apă și am avut noroc și de un tânăr care dorea să își impresioneze gagica și ne-a ajutat pe o porțiune – aprecieri supreme.

Aventura-n Apuseni
Pe pajiștea frumoasă care duce la Tecșești

De aici variante erau să mergem cu primul bus acasă, să sunăm pe cineva să ne ducă acasă sau să urcăm la Tecșești, pe traseul ce ducea direct acolo. Cred că oricine poate să își dea seama în acest moment că am ales varianta cea mai aventuroasă – era doar încă zi afară. Și pentru că în Apuseni nu este zi fără o urcare nesimțită, asta a urmat. Începutul de traseul a fost chiar relaxant. Îmi amintesc cum râdeam că e chiar frumos, că pădurea are niște culori fantastice. Dar nu avea să dureze prea mult. Urcarea a fost cireașa de pe tort. Ne uitam la telefon la fiecare curbă, cu fiecare sută de metri urcați speram să fie ultimii – și nu erau. Când am ajuns la Tecșești ne-am dat seama că am ajuns defapt în locul greșit, că gps-ul nu ne-a dus în locul în care speram să ajungem. Așa că a urmat o coborâre random la drum și încă o urcare către Muzeul Viu. Ne-am întânit acolo cu cercetașii de la Cabana Scout care erau în camp și care ne-au primit cu drag la ei în vizită.

O scurtă pauză, o sticlă de apă rece și o poveste despre Muzeul Viu și despre Tecșești, urmate de drumul spre casă. Am reușit să sunăm la Alba, cumva, iar Carmen s-a pornit spre noi. I-am povestit unde suntem și care e locul de întâlnire, destul de vag și ăla. Am plecat astfel pe un traseul numit Pârâul Cailor. O coborâre către asfalt, pe pietre, pe un firicel de apă. Se lăsa deja întunericul și ne grăbeam să ajungem. Oboseala își spunea cuvântul și picioarele mele nu mai făceau față. 45 de minute pe traseu și de 4 ori piciorul meu drept sau stâng (nici nu mai știu) a dat greș. Îmi amintesc cum călcam greșit, trăgeam aer în piept și mergeam mai departe. Nu era timp să mă plâng, nici să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.

Aventura-n Apuseni
Gașca de oameni frumoși care au plecat și s-au întors din Aventură

Am ajuns cumva la final și am dat de asfalt, însă fără semnal la telefon. Ne-am dat rucsacii jos și am văzut farurile unei mașini. Un sentiment de fericire m-a cuprins, așa de peste tot, când am văzut numărul mașinii – era Carmen care venise după noi. Venise cu Paula să ne ”salveze” și s-au gândit că nu ne-ar strica o gură de bere. Am plecat spre Alba. Eram fericită că mergem acasă și totuși cu un sentiment de regret că nu am reușit să ducem aventura la bun sfârșit.

Aventură-n Apuseni a fost cel mai nebun traseu din ultima perioadă. A fost un amalgam de sentimente. O mândrie personală că am reușit să o fac și pe asta. Am învățat lucruri despre echipament și pregătire fizică, despre oameni și despre mine. M-am întâlnit pe drum cu oameni pe care nu mă așteptam să îi văd. Îmi amintesc cum la un moment dat am renunțat în a le mai spune oamenilor de unde venim și unde vrem să mergem pentru a nu îi șoca. Îmi amintesc acum cu drag aventura noastră, și sper să mi-o amintesc pentru totdeauna.

Dar până atunci, începem să plănuim o nouă aventură.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: